Sub falsul pretext de combatere a economiei subterane, statul român se comportă ca un adevărat dictator obsedat de control. Recent, inteligenții din cadrul Ministerului de Finanțe, în lipsa unei viziuni clare despre ce înseamnă economia, au decis în birourile lor că este nevoie de reducerea plafoanelor la plățile numerar pentru a putea fi combătută evaziunea fiscală, de exemplu.
Ministerul Finanțelor intenționează să ”combată” economia subterană, care este estimată la 30% din Produsul Intern Brut (PIB), prin reducerea de cinci ori a limitelor pentru plățile în numerar. De exemplu, în cazul în care acest proiect va fi aprobat în forma sa actuală, agenții economici vor putea efectua plăți în numerar la magazinele cash&carry, dar limita va fi de 2.000 de lei pe zi, în loc de 10.000 de lei, care este limita actuală.
Vă propun să nu mai pierdem timpul și să transpunem în realitate ceea ce aberează niște funcționari care nu prea au ieșit din birourile lor:
Cazul 1:
Ștefan-Radu are un magazin fizic de haine în Ploiești, pe care-l aprovizionează cu produse dintr-un centru comercial mare din București. Printre altele, acesta a descoperit că poate fenta statul, iar la plățile cash făcute de clienți nu emite tot timpul un bon fiscal. Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă că Ștefan-Radu a ales să comită o infracțiune, adică a ales să facă evaziune fiscală.
Acum haideți să vedem cum poate fi combătută evaziunea făcută de Ștefan-Radu prin plafonarea plăților la cash
Ștefan-Radu trebuie să meargă miercurea viitoare la București pentru a achiziționa marfă nouă. Bun! Pentru că nu mai poate să facă o plată cash de 10.000 de lei în ziua respectivă, acesta cade la înțelegere cu furnizorul său să spargă toată marfa cumpărată în 5 facturi a câte 2.000 de lei, înregistrate pe 5 zile diferite. Este legal cum a procedat Ștefan-Radu? Este legal, însă motivul pentru care a făcut acest lucru este evident. Îi pasă lui Ștefan-Radu de ceea ce crede lumea despre intențiile lui? Nu, el este setat să facă bani mulți prin încălcarea legii. L-a oprit plafonarea la cash să își aprovizioneze magazinul? Nu, nu l-a încurcat cu absolut nimic. Ba mai mult decât atât, din cele cinci facturi, omul nostru înregistrează în contabilitate doar 3 dintre ele. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că Ștefan-Radu a comis iar o infracțiune.
Totodată, majoritatea clienților săi nu fac cumpărături mai mari de 2.000 de lei, pentru a fi obligați să facă plata cu cardul, lucru care nu-l poate opri pe Ștefan-Radu să nu emită bon fiscal pentru produsul vândut.
Acesta-i primul caz transpus în viața reală, care ne arată clar că plafonarea plăților la cash nu are niciun rezultat în fața celor care vor să prejudicieze statul în felul acesta.
Cazul 2:
Ne aflăm în satul Prosteasca, comuna Boimari, localitată izolată de lumea civilizată. În acest sat, locuitorii nu prea știu care-i treaba cu plățile cu cardul pentru că toți își primesc pensiile cash. Și chiar dacă ar primi banii pe card, nu au un bancomat în comună, de unde ar putea să scoată bani și nici nu sunt mari faini ai tehnologiei, pentru a o utiliza.
Ei bine, în satul Prosteasca, Nelu are un mic magazin de bricolaj. Vecinul său Mircea, după ce a reușit să strângă niște bani, decide să își repare gardul și să-și renoveze bucătăria de vară. A făcut Mircea un calcul, iar materiale îl costă 21.500, ceea ce înseamnă că, dacă vrea să achiziționeze toate materialele, trebuie să facă o plată cu cardul sau trebuie să meargă 80 de km, pâna la cea mai apropiată bancă, și să facă plata prin OP (ordin de plată). Și cum card nu are, rămâne varianta cu OP-ul, însă Mircea nu își permite să parcurgă o distanța așa de mare pentru o plată.
Aici intervine Nelu, care este un bun afacerist, ba chiar și viceprimar al comunei sale din partea partidului FER, și îl rezolvă imediat pe vecinul său Mircea. Nelu îi predă toată marfa lui Mircea, încasează toți banii și discută cu clientul său să îi facă mai multe facturi pentru ca totul să fie legal. Mircea nu este interesat de facturile lui Nelu, așa că își ia marfa și pleacă. Văzând acest lucru, Nelu decide să facă o șmecherie, iar la final, suma toatală a facturilor, pe care Mircea trebuia să le primească, va fi de 15.000 lei. Restul banilor încasați de Nelu…
Avem și al doilea caz transpus în viața reală, care ne arată clar că plafonarea plăților la cash nu are, nici de această dată, vreun rezultat în fața celor care vor să prejudicieze statul în felul acesta.
Puem continua la nesfârșit cu exemple de felul acesta, este evident că nu putem discuta în termeni realistici de o combatere a economiei subterane. Și dacă această plafonare nu are niciun rezultat, care este rolul ei? Cumva statul încearcă să-i forțeze pe cei care fac plăți mai mari de 2.000 de lei să devină clienții băncilor? Cumva statul simte nevoia de control obsesiv? Sau poate că, prin această lege, statul le distrage atenția cetățenilor de la lucrurile cu adevărat importante, făcându-i să dezbată intens un subiect stupid. Cine știe?! Un lucru este cert, statul NU este capabil să combată astfel de fenomene (sau poate nu vrea), motiv pentru care decide să arunce în spațiul public subiecte penibile, sau și mai rău, decide să mărească taxele și să-i sugrume încă puțin pe cetățeni. Tot timpul se găsesc fraieri care să plătească pentru greșelile făcute de politicieni, mai puțin politicienii.
